ce gand marsav ii paste pe barbatzi atunci cand cred ca orice ar face sunt centrul universului nostru? si cand spun asta nu ma refer la partea de inceput a relatiei cand purcei roz zboara pe cer si norisorii au forma de inimioare, cand nu ai aer cand te gandeshti la cat de minunat este. Ma refer la momentul in care s-a trecut de faza aia, la momentul de dupa ” The end”- ul din carti, atunci cand ei, masculii feroce care sunt la inceput se transforma in copilashi cretinei, care, ca prin minune, nu isi mai amintesc data cand v-ati combinat, nu isi mai dau silintza, nu mai vin cu o floare, iti arunca cate un Te iubesc repezit si fara sentiment…De ce cand vizibil ei nu isi mai dau deloc silinta au in continuare pretentizia ca sunt centrul universului, ca totul li se cuvine? De ce atunci cand ei iti spun resemnati ca 8 martie nu e o zi importanta tu ar trebui sa iti aduci aminte ca lor nu le place cafeaua cu lapte, ca lor nu le place sa faca curatenie, ca lor nu le place sa le ocupi calculatorul dimineata?

Mai copilashi prostutzi, voi nu realizatzi un fapt foarte evident si simplu: in momentul in care voi incetatzi sa mai facetzi gesturile dragutze care ne fac dependente de voi, va pierdeti insemnatatea, va pierdetzi locul acela de pe piedestal, va dam jos si va descentram…atunci realizam ca exista sansa sa vina un moment in care sa ne descurcam la fel de bine si fara voi…si atunci se lasa cu La Revedere tabara draga!

Asa ca poate ar trebui sa va mai ganditzi atunci cand spunetzi ca trebuie neaparat sa ieshitzi cu colegii in seara aia…e chiar atat de important?